Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), și a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moștenitor al coroanei României, în decembrie 1891. A avut șase copii: Carol (1893 – 1953), Elisabeta (1894 – 1961), Marioara (1899 – 1961), Nicolae (1903 – 1978), Ileana (1908 – 1991) și Mircea (1913 – 1916).

Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, regina Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorși din Bulgaria. A avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă, exercitându-și puterea de convingere asupra șovăielnicului Ferdinand. În timpul Primului Război Mondial Regina Maria s-a devotat îngrijirii răniților de pe front, constituind în momentele de criză vocea speranței în casa regală: ”Nu vom pierde acest război pentru că Anglia nu pierde niciodată”, obișnuia să spună suverana României.

Voință de suverană

Extrem de ambițioasă, regina Maria a fost una din personalitățile care a sperat în victorie și în cele mai grele momente ale Primului Război Mondial. Constantin Argetoianu, cunoscut pentru cinismul memoriilor sale, îi face un portret elogios, poate singurul din zecile de personalități politice zugrăvite de el: ”Ziua Reginei! A fost singurul an în care n-am felicitat-o, de când m-am înapoiat în țară și am intrat în politică – dar prea se purtase rău cu noi, cu Averescu și cu mine, înainte de plecarea noastră de la Guvern. Anul 1918 a fost de altminteri pentru Regina noastră un an de grele încercări. La începutul iernii s-a văzut nevoită să treacă prin cele mai mari umiliri din câte o femeie ca dânsa putea fi silită să treacă: să renunțe la visul de a juca un rol mare. Căci aceasta fusese tainica putere care o susținuse tot timpul războiului. Se văzuse aclamată împărăteasa tuturor românilor, și au venit zile grele în care a fost amenințată să nu mai fie nimic, nici măcar sora sau mama răniților, în alb îmbrăcată și cu crinul în mână, căci nu mai erau răniți și se vestejiseră toți crinii… Cunoscuse durerea de a vedea pe tovarășul vieții sale, pe Barbu Prințul, răcindu-se față de frenezia ei din porunca lui Brătianu, un alt trădător, și mai fusese silită, dânsa, care până atunci nu se supusese nimănui, să se închine în fața celor pe,care îi disprețuise și îi ura, să le surâdă. să le mulțumească și să le strângă mâna… Odată cu începerea negocierilor de pace o părăsise și toată ceata ei de prieteni străini, lume măruntă și fără mare valoare, dar peste care domnea, care se târa Ia picioarele ei și fără de care nu-și mai găsea echilibrul de zeiță atotputernică. (…) Cu toate aceste încercări din punct de vedere politic, Regina Maria s-a purtat eroic mai departe și toată vara anului 1918. Mulțumită ei, aproape numai mulțumită ei – faptul nu s-a subliniat destul – Regele Ferdinand a refuzat lui Marghiloman și amânat ratificarea păcii de la București, pe care nemții o cereau cu o insistentă amenințătoare. Dacă Regele n-ar fi rămas decât sub influența lui {tirbei și a lui Brătianu (a lui {tirbei, singura directă, era foarte șovăitoare în această privință, o afirm încă o dată) e mai mult decât probabil că ar fi cedat pretențiilor Guvernului său. Numai Regina l-a împiedicat să cadă în ispită și s-a așezat astfel pentru a doua oară ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale Istoriei noastre naționale – nu o putem spune îndeajuns. (…) Am asistat la defilarea armatei biruitoare din tribuna în care fusesem rânduit, în fața statuiei lui Mihai Viteazul, de la stânga cărora Regele, Regina, Prințul Carol, generalul Berthelot și generalul Prezan au primit defilarea, călări cu toții. Sosiseră cu toții în fruntea trupelor, și de la șosea până la Bulevard străbătuseră orașul în mijlocul unui adevărat delir de entuziasm, entuziasm care pe Bulevard a ajuns la paroxismul său. Plângeau femeile, plângeau bărbații, plângeau copiii! Iertasem cu toții toată meschinăria din spatele celor care pășeau în primul rând și îi primeam ca simboluri ale visului împlinit, ca mărturii vii ale victoriei și a Unirii tuturor românilor! Cine n-a trăit acele clipe nu-și poate da seama de ce însemnează un popor fericit. N-am trăit, cu siguranță, în întreaga mea viață minute mai înălțătoare…”

Chipul României

Regina Maria a înțeles că unirea tuturor Românilor într-un singur stat constituie cea mai profundă dorință a poporului și a transformat această dorință populară într-una proprie. Când tratativele de pace de la Paris din 1919 luaseră o turnură defavorabilă României, regina Maria a intrat în acțiune și a reușit să modifice evenimentele. ”Am dat țării mele un chip viu” obișnuia să spună regina referindu-se la campania sa diplomatică de la Paris.

”Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorba, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei. Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbușire și nenorocire pentru atâția alții, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră și aveam destulă conștiință ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinși, căci nu plecaseră și toate celelalte neamuri în luptă cu încredințarea că era sfântă cauza lor? §i chiar dacă s-ar fi înșelat guvernele, regii și prezidenții, oșteanul pornise cu bună-credință, gata să-și jertfească viața pentru ceea ce învățase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! și câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. Mai tragice, și cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinși. și s-au luptat vitejește, nebunește, cu disperare, însă, zadarnic. Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf” – scria în jurnalul său Regina Maria.

Regină colonel de roșiori

Până să ajungă regină a României, Maria a fost silită să stea în umbra regelui Carol I. Fire voluntară și ambițioasă Maria își dorea un rol cât mai activ – ”Dacă aș fi fost bărbat, să am drepturile unui bărbat și spiritul pe care îl am acum”, obișnuia să spună cu o umbră de regret suverana României. Atitudinea lui Carol I – unchiul soțului său Ferdinand – era total opusă unor astfel de inițiative. Soția acestuia, Elisabeta de Wied, nu juca nici un rol pe scena publică, rezumându-se la activități culturale și sprijinirea artiștilor.

Totuși, într-un moment de slăbiciune, regele Carol a numit-o pe Maria în toamna anului 1897 comandant de onoare al unui regiment de cavalerie, Regimentul 4 Roșiori. În vreme ce palatul dezaproba gestul, Maria era în culmea fericirii – iar roșiorii o adorau. Maria nu a pierdut nici un prilej să se afișeze în uniforma de colonel de roșiori și să-și comande regimentul în timpul paradelor. În 1930, regele Carol al II lea a înființat regimentele de gardă care trebuiau să constituie unitățile de elită ale armatei. Cu această ocazie denumirea Regimentului 4 Roșiori s-a modificat în ”Regimentul 4 de gardă Regina Maria”.