Canadianul care i-a salvat pe românii ostatici la Odessa

Joseph Whiteside Boyle a fost un personaj cunoscut pe continentul american la începutul secolului al XX lea – mai ales sub porecla Klondike Joe, pe care și-a câștigat-o în urma exploatării industriale a minelor de aur din Klondike, care i-a adus o avere considerabilă. Citește mai mult

Regina Marii Uniri

Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), și a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moștenitor al coroanei României, în decembrie 1891. A avut șase copii: Carol (1893 – 1953), Elisabeta (1894 – 1961), Marioara (1899 – 1961), Nicolae (1903 – 1978), Ileana (1908 – 1991) și Mircea (1913 – 1916).

Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, regina Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorși din Bulgaria. A avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă, exercitându-și puterea de convingere asupra șovăielnicului Ferdinand. În timpul Primului Război Mondial Regina Maria s-a devotat îngrijirii răniților de pe front, constituind în momentele de criză vocea speranței în casa regală: ”Nu vom pierde acest război pentru că Anglia nu pierde niciodată”, obișnuia să spună suverana României.

 

Voință de suverană

Extrem de ambițioasă, regina Maria a fost una din personalitățile care a sperat în victorie și în cele mai grele momente ale Primului Război Mondial. Constantin Argetoianu, cunoscut pentru cinismul memoriilor sale, îi face un portret elogios, poate singurul din zecile de personalități politice zugrăvite de el: ”Ziua Reginei! A fost singurul an în care n-am felicitat-o, de când m-am înapoiat în țară și am intrat în politică – dar prea se purtase rău cu noi, cu Averescu și cu mine, înainte de plecarea noastră de la Guvern. Anul 1918 a fost de altminteri pentru Regina noastră un an de grele încercări. La începutul iernii s-a văzut nevoită să treacă prin cele mai mari umiliri din câte o femeie ca dânsa putea fi silită să treacă: să renunțe la visul de a juca un rol mare. Căci aceasta fusese tainica putere care o susținuse tot timpul războiului. Se văzuse aclamată împărăteasa tuturor românilor, și au venit zile grele în care a fost amenințată să nu mai fie nimic, nici măcar sora sau mama răniților, în alb îmbrăcată și cu crinul în mână, căci nu mai erau răniți și se vestejiseră toți crinii… Cunoscuse durerea de a vedea pe tovarășul vieții sale, pe Barbu Prințul, răcindu-se față de frenezia ei din porunca lui Brătianu, un alt trădător, și mai fusese silită, dânsa, care până atunci nu se supusese nimănui, să se închine în fața celor pe,care îi disprețuise și îi ura, să le surâdă. să le mulțumească și să le strângă mâna… Odată cu începerea negocierilor de pace o părăsise și toată ceata ei de prieteni străini, lume măruntă și fără mare valoare, dar peste care domnea, care se târa Ia picioarele ei și fără de care nu-și mai găsea echilibrul de zeiță atotputernică. (…) Cu toate aceste încercări din punct de vedere politic, Regina Maria s-a purtat eroic mai departe și toată vara anului 1918. Mulțumită ei, aproape numai mulțumită ei – faptul nu s-a subliniat destul – Regele Ferdinand a refuzat lui Marghiloman și amânat ratificarea păcii de la București, pe care nemții o cereau cu o insistentă amenințătoare. Dacă Regele n-ar fi rămas decât sub influența lui {tirbei și a lui Brătianu (a lui {tirbei, singura directă, era foarte șovăitoare în această privință, o afirm încă o dată) e mai mult decât probabil că ar fi cedat pretențiilor Guvernului său. Numai Regina l-a împiedicat să cadă în ispită și s-a așezat astfel pentru a doua oară ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale Istoriei noastre naționale – nu o putem spune îndeajuns. (…) Am asistat la defilarea armatei biruitoare din tribuna în care fusesem rânduit, în fața statuiei lui Mihai Viteazul, de la stânga cărora Regele, Regina, Prințul Carol, generalul Berthelot și generalul Prezan au primit defilarea, călări cu toții. Sosiseră cu toții în fruntea trupelor, și de la șosea până la Bulevard străbătuseră orașul în mijlocul unui adevărat delir de entuziasm, entuziasm care pe Bulevard a ajuns la paroxismul său. Plângeau femeile, plângeau bărbații, plângeau copiii! Iertasem cu toții toată meschinăria din spatele celor care pășeau în primul rând și îi primeam ca simboluri ale visului împlinit, ca mărturii vii ale victoriei și a Unirii tuturor românilor! Cine n-a trăit acele clipe nu-și poate da seama de ce însemnează un popor fericit. N-am trăit, cu siguranță, în întreaga mea viață minute mai înălțătoare…”

 

Chipul României

Regina Maria a înțeles că unirea tuturor Românilor într-un singur stat constituie cea mai profundă dorință a poporului și a transformat această dorință populară într-una proprie. Când tratativele de pace de la Paris din 1919 luaseră o turnură defavorabilă României, regina Maria a intrat în acțiune și a reușit să modifice evenimentele. ”Am dat țării mele un chip viu” obișnuia să spună regina referindu-se la campania sa diplomatică de la Paris.

”Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorba, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei. Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbușire și nenorocire pentru atâția alții, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră și aveam destulă conștiință ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinși, căci nu plecaseră și toate celelalte neamuri în luptă cu încredințarea că era sfântă cauza lor? §i chiar dacă s-ar fi înșelat guvernele, regii și prezidenții, oșteanul pornise cu bună-credință, gata să-și jertfească viața pentru ceea ce învățase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! și câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. Mai tragice, și cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinși. și s-au luptat vitejește, nebunește, cu disperare, însă, zadarnic. Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf” – scria în jurnalul său Regina Maria.

 

Regină colonel de roșiori

Până să ajungă regină a României, Maria a fost silită să stea în umbra regelui Carol I. Fire voluntară și ambițioasă Maria își dorea un rol cât mai activ – ”Dacă aș fi fost bărbat, să am drepturile unui bărbat și spiritul pe care îl am acum”, obișnuia să spună cu o umbră de regret suverana României. Atitudinea lui Carol I – unchiul soțului său Ferdinand – era total opusă unor astfel de inițiative. Soția acestuia, Elisabeta de Wied, nu juca nici un rol pe scena publică, rezumându-se la activități culturale și sprijinirea artiștilor.

Totuși, într-un moment de slăbiciune, regele Carol a numit-o pe Maria în toamna anului 1897 comandant de onoare al unui regiment de cavalerie, Regimentul 4 Roșiori. În vreme ce palatul dezaproba gestul, Maria era în culmea fericirii – iar roșiorii o adorau. Maria nu a pierdut nici un prilej să se afișeze în uniforma de colonel de roșiori și să-și comande regimentul în timpul paradelor. În 1930, regele Carol al II lea a înființat regimentele de gardă care trebuiau să constituie unitățile de elită ale armatei. Cu această ocazie denumirea Regimentului 4 Roșiori s-a modificat în ”Regimentul 4 de gardă Regina Maria”.

Londra: „Basarabia este românească”

Pe 12 august 1918, Political Intelligence Department din cadrul Ministerului de Externe de la Londra alcătuia o amplă analiză asupra Unirii Basarabiei cu România, petrecută pe 27 martie 1918. Documentul, intitulat „Memorandum legat de problema basarabeană și actul de unire cu România” prezintă la cald evenimentele, așa cum s-au petrecut ele. Istoriografia sovietică avea să mutileze și trunchieze evenimentele istorice pentru a-și motiva rapturile teritoriale. Schilodirea istoriei este prezentă în continuare în spațiul public: tema „ocupării Basarabiei de armata română” fiind reluată aproape obsesiv. Documentul pe care îl reproducem în rândurile următoare – o sinteză a unui departament de informații britanic – prin originea sa și prin momentul în care a fost alcătuit constituie o prezentare precisă a evenimentelor din 1918, destinată risipirii îndoielilor create artificial.

 

Problemă de importanță internațională

Pentru prima dată în ultimii patruzeci de ani problema basarabeană a devenit una de importanță internațională. Faptul că, recunoscută sau nu în teorie, unirea despre care s-a vorbit dintre Basarabia și România este un fapt împlinit, considerată astfel atât de Puterile Centrale cât și de majoritatea românilor, înseamnă că Marile Puteri vor trebuie să se ocupe la modul cel mai serios de această chestiune, atât de importantă pentru relațiile dintre Rusia și România dar și pentru statele vecine, la Conferința de Pace, sau chiar înainte de aceasta. Din acest motiv a devenit importantă strângerea de informații cu privire la unirea Basarabiei cu România, precum și circumstanțele de dinainte și de după aceasta.

 

Istoricul problemei basarabene

Basarabia românilor este o parte integrantă a moștenirii istorice a acestora. Basarabia de Sud a fost, în sens larg, legată cu Valahia la sfârșitul secolului al  XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, împărțind cu aceasta numele care la ora actuală îi este atribuit exclusiv Basarabiei, țara principilor Basarab, care conduceau atunci Valahia. |n secolul al XIV-lea, aceasta a trecut treptat sub stăpânirea Moldovei, elementele preponderente fiind în principal moldovenești, adică origini, dialect și istorie. Ocuparea de către turci a Basarabiei de Sud la începutul secolului XVI, pe care au împărțit-o în cele două districte (Sanjaks), Cetatea Albă și Bugeac, a reprezentat primul pas în procesu de deromânizare a a cestei părți din provincie – de la apariția Bugeacului – care în secolele ce au urmat a fost răvășit de invaziile cazacilor, turcilor și rușilor, și colonizată în câteva rânduri de refugiați religioși din Rusia, refugiați politici din Bulgaria, și elemente germane și evreiești stabilite aici în timpul secolului al XIX-lea. Totuși, restul Basarabiei, cu excepția nordului extrem, și-a păstrat caracterul preponderent românesc. |n 1812, prin Tratatul de la București, țarul Alexandru I a reușit să anexeze Basarabia la Rusia, aceasta rămânând în cea mai mare parte sub stăpânire rusă timp de 105 ani. Singura modificare adusă tratatului a fost realizată prin Tratatul de la Paris din 1856, impus Rusiei de aliații victorioși. Articolul 20 asigura cedarea în favoarea Moldovei a celei mai mari părți din Bugeac – paradoxal cea mai puțin românescă parte a provinciei – incluzând în linii mari toate teritoriile de la sudul liniei trasată de la Cetatea Albă la Bolgrad și de la Bolgrad la Catamori, pe Prut. Dar cele trei raioane basarabene formate au fost totuși pierdute de România 22 de ani mai târziu, prin Tratatul de la Berlin, când guvernul rus a reușit să convingă Puterile să cedeze acest teritoriu Rusiei. Faptul că România a primit în compensație Dobrogea, regiune pustie și slab dezvoltată, nu i-a făcut pe români să uite acest act de jefuire, încurajându-i în opoziția față de Rusia, acestea fiind bazele tratamentului autocratic aplicat de Rusia României înaite și după confiscarea Basarabiei în 1812. Chestiunea Basarabiei nu a fost uitată de nici un român, iar această nedreptate a fost exploatată foarte inteligent de propagandiștii germani care încercau să întoarcă România împotriva Rusiei.

 

Situația etnică și politică din Basarabia

Astfel, din punct de vedere istoric, Basarabia este românească. De fapt, nu există practic nici o diferență între românii basarabeni și polulațiile vecine din Moldova, iar basarabenii nu au nici o altă denumire pentru ei decât „moldoveni”. Statisticile legate de elementele etnice ale populației – estimate în 1913 la 2.588.400 de locuitori – lipsesc din păcate. Sub vechiul regim, propagandiștii ruși estimau adesea procentul populației românești ca fiind de 48%. Acest procent este contestat vehement de români. |n 1891, noile statistici ruse spuneau că există 1.089.995 moldoveni dintr-o populație de 1.641.559 – adică, un procent de aproximativ 66%. Următoarele naționalități ca număr, ucrainienii și evreii, erau cotați ca reprezentând 13,6%, respectiv 9% din populația respectivă. Atunci, presupunând că aceste proporți au fost menținute, numărul românilor și ucrainienilor în 1913 ar fi trebuit să fie 1.725.600, respectiv 349.380. |n zona centrală a provinciei, proporția românilor trebuie să fie mult mai mare, având în vedere că ucrainienii sunt întâlniți mai cu seamă în nordul zonei Khotin, unde trăiesc în grupuri compacte, și sunt împrăștiați prin Bugeac. Mai mult, românii basarabeni sunt în mare majoritate țărani, și ca urmare nu fac subiectul unor emigrări, față de populația orașelor care fluctuează mai mult.

Prin Tratatul din 1812, Rusia a asigurat provincia că se va bucura de condiții speciale. (…) Aceste privilegii au fost curând retrase, și pentru un secol autoritățile ruse au adoptat o politică de rusificare a provinciei. Limba română a fost interzisă în administrație, Biserică, presă și școli, iar singura posibilitate a populației de a avansa era studiul în Rusia. Această politică a avut un succes parțial în rândul proprietarilor de terenuri, boierii, mulți învătând să se identifice cu reacționarii ruși din aceași clasă, dar majoritea tăranilor au rămas complet neatinși. Fiind incapabili să scrie sau să citească, fără să aibă legături cu administrația sau comerțul, aceștia și-au continuat viața în vechiul stil, conservându-și limba și obiceiurile naționale. Guvernul nu avea nici un interes să interacționeze în mod activ cu aceștia, atenția sa fiind îndreptată în direcția suprimării oricărei mișcări cu caracter național în rândul intelectualității. Din 1905 s-a observat o ușoară relaxare a regimului de opresiune, fiind permisă apariția unor ziare în limba română, numai în alfabetul chirilic însă. Mișcările de agitație naționalistă s-au restrâns la un număr mic de intelectuali, cum ar fi Constatnin Stere, care a fost asociat cu Revoluția din 1905, exilat ulterior în Siberia, de unde a reușit să scape după câțiva ani, iar odată întors în România, a nutrit cele mai dure sentimente de opoziție față de guvernul rus.

 

Evenimentele din 1917

Libertatea de exprimare și acțiunea pe care Revoluția din Martie 1917 a adus-o tuturor cetățeniulor din Imperiu, ruși și nu numai, a fost simțită curând și în Basarabia. Până la sfârșitul lunii mai a fost înființat Comitetul Național Moldovenesc, fiind organizat un congres la Chișinău, care a decis să ceară autonomie și recunoașterea oficială a limbii moldovenești. Inițial, programul Comitetului Moldovenesc a fost unul moderat. La începutul verii, aceștia s-au mulțumit să ceară autonomie administrativă și ecleziastică; folosirea limbii române; o distribuție mai echitabilă a terenurilor în rândul țăranilor moldoveni; dreptul basarabenilor de a stisface stagiul militar în Basarabia și posibilitaea de a forma unități militare locale; existența unui buget al provinciei; și asigurarea unor drepturi religioase, politice și economice reciproce pentru basarabenii din afara Basarabiei, similare cu cele ale populațiilor care nu sunt de origine moldoveană, din Basarabia. La acea dată, Comitetul nu a arătat nici un fel de înclinații în vederea unirii cu România. Parlamentul României nu a luat măsuri complete în vederea reformei agrare și electorale pe care a adopta-o în iulie, iar reformatorii basarabeni au considerat la acea dată că dezvoltarea liberă a regiunii se poate realiza mai bine ca parte a Republicii Federale Rusia și nu parte a unei Românii nedemocratice. (…)

La începutul lunii august a apărut o dispută teritorială cu Ucraina. Parlamentul Ucrainei a declarat că Basarabia intra în granițele noului stat ucrainean. Indignat, Comitetul basarabean a protestat și a trimis o delegație la Kiev pentru a sublinia faptul că cererile Ucrainei încalcă principiul autodeterminării. |n cele din urmă Parlamentul a cedat, acceptând faptul că Basarabia nu intră pe teritoriul Ucrainei – punct de vedere confirmat ulterior, pe 15 ianuarie 1918, accentuând acest lucru și în zilele următoare.

 

Pași spre independență

Speranța Comitetului Moldovenesc de a se încadra cât mai bine într-un Stat Federal Rus reorganizat s-a năruit odată cu venirea la putere a bolșevicilor. Ulterior aceștia s-au arătat chiar mai intransigenți la adresa Comitetului decât au fost față de alte guverne naționale din Imperiul Rus. Ei au negat ca acest Comitet ar reprezenta adevărații basarabeni sau proletariatul oprimat. Având în vedere aceste măsuri, Comitetul a fost nevoit să facă o serie de pași importanți. Pe 3 noiembrie, 500 de reprezentanți ai populației basarabene s-au reunit la Chișinău și s-au declarat în favoarea autonomiei Basarabiei. Pe 8 decembrie s-a întrunit la Chișinău „Sfatul Țării”, format din reprezrntați ai tuturor claselor, din toate provinciile. Se pare că au fost prezenți aproximativ 147 de delegați; dintre aceștia, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieini, 13 evrei, 5 bulgari și restul erau de diferite naționalități. Personalitatea și onestitatea delegaților trebuie discutată ulterior, dar studiul numelor acestora arată că marea lor majoritate chiar sunt ceea ce pretind a fi, adică soldați și țărani. Conducerea, organizarea și administrarea organismului a fost asigurată de câțiva intelectuali, printre care moldoveanul Inculeț, profesor la Universitatea din Petrograd, Ioan Pelivan și Octavian Ghibu. Dl. Stere, o personalitate și mai importantă, nu era prezentă, preferând să plece la București în momentul ocupației militare germane. Pe 15 decembrie  „Sfatul Țării”a proclamat Republica Democratică Moldovenească, dar chiar și așa, nu s-a ajuns la o desprindere definitivă de Rusia, având în vedere faptul că într-o ședință a „Sfatului” din 19 decembrie, a fost citit un mesaj din partea guvernului sovietic care spunea: „…salută formarea Republicii Moldovenești și a Sfatului Țării… în care vede bazele unei Republici Federale”.

Totuși, a deveni din ce în ce mai clar pentru basarabeni că în mijlocul haosului care domnea în Rusia și în special în Ucraina, era nevoie ca ei să preia administrarea provinciei în mâinile lor. „Sfatul Țării” și-a ales pe 29 decembrie propriul cabinet, Dl. Erhan ocupând funcția de președinte, având și opt directori generali, cei mai importanți fiind Pelivan (menționat mai sus) pentru Afacerile Externe și Ioncu pentru Finanțe. Programul de guvernare al noii republici era în totalitate de natură democratică. (…)

 

Războiul româno-bolșevic

Totuși, noua Republică Moldovenească nu a fost lăsată să se organizeze pe cont propriu. La începutul lunii ianuarie, autoritatea „Sfatului” a fost pusă sub semnul întrebării și subminată prin răspândirea unor idei bolșevice sau anarhiste. Micile trupe aflate sub controlul „Sfatului” nu puteau face față acestor manipulări, puse la cale de guvernul bolșevic, al cărui punct de vedere era că „Sfatul” avea un caracter naționalist și burghez. Guvernul bolșevic de la Petrograd, prin așa-zis-ul „Collegium”, al cărui președinte era cunoscutul agitator bolșevic Rakovski, a făcut tot posibilul să ajute la victoria revoluției bolșevice în Basarabia. Armatele ruse care se retrăgeau dezorganizat de pe frontul românesc înconjurau regiunea, existând pericolul real ca hambarele pe care guvernul român le amplasase în zonă, să fie confiscate și jefuite. |n aceste circumstanțe, „Sfatul Țării” a apelat la guvernul român, cerându-i să trimită trupe în provincie care să asigure ordinea. Dl. Brătianu, cu prudența caracteristică, a ezitat până acum să facă asta, dar acum, având aprobarea Puterilor Aliate, a trimis câteva divizii în Basarabia, cu intenția declarată de a proteja populația și proprietățile. Acest fapt a întors guvernul bolșevic și mai mult împotriva României, iar pe 29 ianuarie a declarat război României, returnând pașapoartele ministrului român de la Petrograd. Cu toate acestea, declarația de război a rămas una pe hârtie, din moment ce pe 9 februarie, la Brest-Litovsk, reprezentanții Parlamentului au semnat pacea dintre Ucraina și Puterile Centrale, care în curând au trimis trupe în Ucraina, separând astfel Basarabia și România de Marea Rusie. Acest fapt a plasat guvernul basarabean într-o poziție radical schimbată pe plan internațional, el fiind nevoit să se decidă asupra viitorei sale orientări.

 

Unirea cu România

Pe 5 martie, la Buftea, delegații români au semnat tratatul de pace preliminar cu Puterile Centrale, fiind, în principiu, de acord cu viitoarele condiții impuse prin Tratatul de la București, cel definitiv, semnat pe 7 mai. Prin clauza cinci a tratatului preliminar, guvernului român i se permitea să mențină trupe în Basarabia, care să asigure securitatea granițelor ruso-române. Toate aceste trupe numărau aproximativ 20.000 de militari. Nici în tratatul preliminar, nici în cel încheiat la București nu a fost făcută nici o precizare cu privire la statutul Basarabiei față de România. Totuși, este puțin probabil ca acest subiect să nu fi fost discutat, chiar și în cadrul unei întâlniri informale dintre guvernul român și cel german, și este puțin probabil ca generalul Averescu (care după ce a ocupat funcția timp de o lună, a fost înlocuit de dl. Marghiloman, pe 14 martie) și dl. Marghiloman să nu fi primit nici un fel de garanție că în baza sprijinului acordat, România va putea obține în cele din urmă Basarabia. Obiectivele germanilor erau atât convingerea autorităților române să accepte o pace dură, promițându-i compensații în alte zone, cât și, evident, îndepărtarea României de Rusia. Mai mult, germanii sperau că asigurând chiar și prin forță unirea Basarabiei cu România, vor determina guvernul român să permită Germaniei să utilizeze regiunea în avantajul său. Cu duplicitatea caracteristică, aceștia i-au încurajat în același timp pe protejații lor, guvernul Ucrainei, să se opună aceste uniri. Cu toate acestea, chestuiunea unirii a depășit orice înțelegere diplomatică dintre guvernul german și guvernul germanofil român. |n ultimă instanță, decizia depindea chiar de „Sfatul Țării”. Componența acestuia a fost deja prezentată. Din cei 147 de membrii aleși în noiembrie, 105 erau „moldoveni”, majoritatea reprezentanți fie ai comunităților de militari, fie ai asociaților locale ale țăranilor. Aproximativ 70 dintre aceștia s-au organizat până în luna aprilie într-un „Bloc Moldovenesc”, având o majoritate sensibilă din totalul de 130 de deputați care au luat propriu-zis parte la „Sfatul Țării”. Acest „Bloc Moldovenesc” a pus interesele naționale deasupra celor economice. Situația era diferită în cazul „Fracțiunii Tărăniste” care, compusă în majorite din țărani „moldoveni”, considera chestiunea pământului mult mai importantă decât orice problemă națională sau culturală. |n final, „Blocul Naționalităților”, care era format din mici grupuri ale minorităților – ucraineni, evrei, ruși, bulgari, germani și polonezi.

 

Necesitatea unei decizii imediate

Așa cum s-a arătat mai sus, „Blocul Moldovenesc” s-a convins de necesitatea unei decizii imediate în privința relațiilor cu România. Pe 9 februarie delegații Parlamentului ucrainean au semnat tratatul de pace cu Puterile Centrale. Pe 1 martie trupele austriece și cele germane au intrat în Kiev; Odesa a căzut pe 10 martie. Astfel Basarabia era înconjurată din toate părțile de armatele germanice; doar la sud-vest mai exista o țară din partea căreia veneau propuneri oficiale în favoarea unirii. Era evident faptul că Basarabia, unită cu România, avea șanse mai mari să aibă parte de un tratament mai corect din partea germanilor, decât o Basarabie izolată. Imediat, „Blocul Moldovenesc” nu a ezitat să se decidă în favoarea unirii. Dar pe de altă parte nu exista dorința unei „anexări”; unirea trebuie făcută așa cum dorește Basarabia. Au apărut suspiciuni cu privire la planurile și caracterul reacționar al noului guvern ultraconservator Marghiloman. Mai mult, trupele românești din Basarabia nu au fost suficient de atente la susceptibilitatea populației. Deși „intrarea în țară a trupelor române, făcută la cererea Sfatului Țării, a adus o ordine relativă”, acestea „s-au purtat ca și cum s-ar afla într-o țară cucerită. Au fost luate măsuri, iar ofițerii responsabili de infracțiuni grave au fost pedepsiți.” Un ordin al generalului Broșteanu, care conducea Divizia a 10-cea, le cerea ofițerilor „să se poarte cât mai bine și mai civilizat cu evreii” și „oriunde s-ar afla – în orașe, în sate, în trenuri – să se comporte cât mai civilizat, politicos și agreabil cu populația civilă, indiferent de naționalitate, fără a-i trata cu dispreț, ostilitate sau duritate.” Astfel „le vor câștiga simpatia.”; altfel, „îșî vor atrage disprețul.” Foarte probabil că asemenea incidente au avut loc în cazul populațiilor care nu erau de origine română. Există o serie de plângeri, care nu sunt par a fi întemeiate însă, din partea evreilor, cu privire la o serie de „masacre”; populația evreiască a fost acuzată că ar fi pro-germană. Dar chiar și cetățenii moldoveni aveau propriile temeri, și ca urmare au impus o serie de condiții pentru a accepta guvernul Marghiloman și pentru a vota în favoarea unirii. Acești termeni, așa cum au fost acceptați, erau:

„Republica Democratică Moldovenescă (Basarabia), având granițele la Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile frontiere cu Austria, ruptă timp de o sută de ani din trupul vechii Moldove de către ruși, în virtutea dreptului istoric și rasial, pe baza principiului conform căruia orice națiune are dreptul să-și aleagă propriul destin, se unește de acum înainte și pentru totdeauna cu România, mama sa”.

Memorandum_UK_Unire_Basarabia

Alexandru Vaida-Voevod, masoneria și Marea Unire

În vara anului 1919 Conferința de Pace de la Paris se afla în plină desfășurare, iar premierul român Ion I.C. Brătianu reușise să enerveze la culme marile puteri refuzând să cedeze presiunilor. Brătianu cerea respectarea înțelegerilor făcute înainte de intrarea României în Războiul Mondial – asta în vreme ce președintele american Woodrow Wilson impusese principiul anulării acestor tratate. Regina Maria intervenea în diplomația de culise: președintele francez Clemenceau îi spunea suveranei că ”Cere partea leului…” primind replica ”De aceea am venit la tigru să o cer!”. România se afla în fața recunoașterii internaționale a Marii Uniri din 1918 – iar diplomația de la București trebuia să facă față acestei sarcini. Polonia a fost prima țară care a cedat presiunilor marilor puteri și a semnat pe 28 iunie 1919 ”Micul Tratat de la Versailles” care marca o inovație în relațiile internaționale: înființarea unui sistem internațional de protecție a minorităților pus sub controlul Ligii Națiunilor.

Brătianu a încercat să reziste acestor presiuni – pe 28 iunie a semnat tratatul de pace cu Germania, însă a refuzat să semneze un tratat identic cu Austro-Ungaria. Pe 2 iulie Brătianu se întorcea la București decis să nu semneze nimic – însă la puțină vreme a trebuit să facă fațp atacului Republicii Sovietice Ungare conduse de Bela Kun. După campania de succes din iulie-august 1919 Budapesta a fost ocupată, însă Brătianu a continuat să reziste presiunilor occidentale. Până la urmă tratatul a fost semnat de liderul transilvănean Alexandru Vaida Voevod pe 9 decembrie 1919. Ungaria a recunoscut Marea Unire prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. Însă în toată această perioadă Vaida Voevod a dus o luptă pentru România pe alt front: cel masonic.

 

Grupul românilor

Cazul intrării lui Vaida Voevod în masonerie este cunoscut mulțumită păstrării unor documente și a studiilor efectuate de Horia Nestorescu Bălcești. Acest pas a fost făcut de Vaida Voevod cu aprobarea premierului Brătianu – care bănuia că până la urmă va trebui să cedeze și și-a pregătit din timp un înlocuitor capabil și cu legături folositoare la Paris. Brătianu i-a adresat lui Iuliu Maniu o scrisoare în care este relatată discuția despre Ordinul masonic dintre el și Vaida-Voevod. De altfel, însuși Alexandru Vaida-Voevod îi va împărtăși lui Iuliu Maniu intențiile sale referitoare la aderarea la Ordinul masonic.

Delegația ardeleană la Conferința de Pace de la Paris era formată din avocatul Voicu Nițescu, Mihai Șerban – licențiat în agronomie la Halle și doctor în drept, conferențiar la Universitatea din Iași, avocatul arădean Gheorghe Crișan, inginerul inventator și pionier al aviației mondiale Traian Vuia, diplomatul Caius Brediceanu din Lugoj, consilier la Ministerul Afacerilor Externe al României, și, nu în cele din urmă, Alexandru Vaida-Voevod. Diversele surse care menționează intrarea acestui grup de români în masonerie la Paris în 1919 nu cad de acord asupra numărului lor – la un moment dat ar fi voba de opt novici – iar Nestorescu Bălcești bănuiește că ar fi vorba de poetul Ion Pillat, și el membru al delegației române la Conferința de Pace.

 

Loja Ernest Renan

Vaida Voevod și românii menționați mai sus au fost primiți în loja pariziană Ernest Renan – care număra peste o sută de membri, dintre care unsprezece erau jurnaliști, ceea ce este în măsură să explice presa favorabilă de care s-au bucurat românii la Conferința de Pace. Cererea de inițiere a românilor datează din 14 mai 1919 – deja la această dată izbucniseră primele neînțelegeri între români și marile puteri.

Nestorescu Bălcești apreciază că intenția era însă mai veche, fiindcă la 8 mai 1919, Alexandru Vaida-Voevod ceruse, conform uzanțelor masonice, în lipsa cazierului judiciar, un certificat din partea Legației române la Paris, din care rezulta că nu suferise nici o condamnare. O dată cererea primită, Maestrul venerabil al Lojii Ernest Renan o transmite, la 24 mai 1919, Consiliului Ordinului, nu fără o recomandare dintre cele mai călduroase: „Îmi permit să vă atrag atenția binevoitoare asupra caracterului excepțional și cu totul special al acestei cereri. Acești profani nu sunt decât de puțină vreme la Paris. Ei se vor reîntoarce după încheierea definitivă a păcii în România, unde anumite societăți secrete funcționează, dar unde francmasoneria nu există, și unde, admiși în Ordinul nostru, ei se vor grăbi să constituie unul sau mai multe ateliere afiliate Marelui Orient al Franței. Cererea lor este însoțită de certificatul de onorabilitate, cu caracter oficial, echivalentul cazierului lor judiciar. În plus, însuși caracterul misiunii lor diplomatice îi pune la adăpost de orice suspiciune. Pe de altă parte, șederea lor provizorie la Paris constituie pentru anchetatori un element de care trebuie ținut seama, căci nu ne putem gândi în a proceda la altă informare decât la un interogatoriu cât de profund cât ar fi posibil. În sfârșit, apropierea plecării lor ar face poate imposibilă inițierea lor, dacă ar trebui să se respecte strict și în mod scrupulos termenele impuse de regulamentul general în ceea ce privește data depunerii cererii și cea a inițierii lor”. Audierea lui Alexandru Vaida-Voevod a avut loc în 28 iulie 1919. A doua zi, Maestrul Venerabil al lojii Ernest Renan, Marcel Huart, îl anunța pe ministrul român că, îndată după audiere, numeroasa adunare i-a fost în întregime favorabilă. Cu alte cuvinte, a fost votată in unanimitate primirea în francmasonerie.

Inițierea a fost folosită se pare cu succes de reprezentanții României la Paris. Multe dintre întâlnirile și discuțiile lor vor rămâne secrete, însă au fost păstrate destule dovezi unele din contactele lor. La 15 august 1919, Maestrul Venerabil al Lojii Ernest Renan, Marcel Huart, îi sugera lui Alexandru Vaida-Voevod să se întâlnească oficial cu senatorul Mascurand care prezida Comitetul republican al Comerțului, Industriei și Agriculturii, crezând că această întâlnire ar prezenta o oarecare utilitate pentru viitoarele raporturi comerciale între România și Franța.

 

Despărțirea de frați

Vaida Voevod avea să vorbească pe larg despre apartenența sa la Masonerie în perioada negocierilor pentru realizarea României Mari într-un articol publicat în anul 1937 de ziarul Curentul: ”Eu am văzut multe în viață și pe toate le-am studiat cu ochii mei, nu din auzite. Am fost și francmason. Eram cu Ionel Brătianu la Paris și pentru că majoritatea delegaților la conferința păcii erau masoni a trebuit, de circumstanță, să îmbrac și eu pielea lor”.

În același articol, Vaida Voevod mai spunea: ”Francmasoneria română a fost și a rămas un mare moft. Nu se achitau taxe, nu se aduna membrii în număr reglementar spre a ține ședințe. Concluzia este: din 1920 am rupt orice legătură cu loja Ernest Renan, din Paris, singura lojă unde mersesem în condițiile arătate și din care lojă, în 1923 am fost radiat, după ce din 1920 nu mai dădusem nici un semn de viață pentru ei și nu mai achitasem nici taxele reglementare. Nu am mai fost în altă lojă franceză. În francmasoneria română n-am fost niciodată”.

Cum s-a văzut la Londra confruntarea dintre România și Rusia bolșevică

Pe 7 februarie 1918 Departamentul pentru Informații Politice din cadrul Ministerului de Externe de la Londra prezenta o amplă analiză cu privire la conflictul dintre România și bolșevicii care luaseră de curând puterea la Moscova.

Prezentăm în rândurile ce urmează acest raport care prezintă situația din România și Basarabia din punctul de vedere al ofițerilor de informații britanice: „Conflictul inevitabil dintre România și guvenul bolșevic de la Petrograd, prezis în ultimul raport, a culminat acum cu o declarație de război a bolșevicilor la adresa României. În această declarație, dl. Troțki, rezumând  cazul său împotriva României „oligarhice”, spune că „în forma sa criminală și lipsită de onestitate, ea formează o gașcă cum nu mai poate fi întâlnită pe fața planetei, fiind departe de puritatea unei virgine. Distrugerea acestei găști este o chestiune de onoare pentru democrația Europei”. Cele două căi concrete de atac propuse de guvernul bolșevic împotriva autorităților române sunt (1) acțiunile autorităților române referitoare la trupele rusești din România și (2), implicarea și piedicile premeditate puse de români în calea afacerilo Rusiei, în special invazia Basarabiei, asocierea cu Rada ucraineană și alte mișcări anti-bolșevice din Rusia. Ar fi bine ca cele două să fie analizate separat.

 

Acțiunile românești împotriva trupelor rusești din Moldova

În ultimul Raport, hotărârea autorităților române de a dezarma și înlătura din țară asemenea trupe rusești, pe care le consideră periculoase, s-a afirmat că aceste acțiuni vor duce la o serie de complicații între România și Rusia. Acest lucru s-a întâmplat în multe cazuri. Trupele epuizate de pe urma războiului au abandonat de bunăvoie armele, în schimbul unui transport gratuit înapoi în Rusia. În alte cazuri au apărut probleme: Armata a 9-a și-a anunțat intenția de a înainta cu tot arsenalul de război spre Iași; trupele Armatei a 6-a i-au atacat pe români la Fălticeni, iar forțele siberiene de la Galați au început să bombardeze orașul. Una din principalele acuzații ale lui Troțki împotriva guvernului României este aceea că acesta a făcut deosebiri între trupele bolșevice și cele non-bolșevice din România. Probabil că această acuzație este justificată, deși răspunsul românilor va fi acela că ei se află în relații bune cu elementele non-bolșevice pentru că aceștia au fost dispuși să îi ajute la apărarea țării, purtându-se corespunzător cu populația civilă. Referitor la forțele bolșevice și alte grupări rusești de pe frontul românesc este foarte dificil să furnizăm informații precise. În cadrul alegerilor pentru Adunarea Constituantă din noiembrie, soldații ruși de pe frontul român au promovat 12 deputați sociali revoluționari, 3 bolșevici și 4 ucraineni. Se poate că între timp proporția s-a schimbat și este foarte probabil ca numărul bolșevicilor să fi crescut considerabil. Calculele românilor estimează numărul lor la 200.000, dar este probabil ca ei să fie mult mai mulți. Cu toate acestea, nu există motive să credem că armata română nu poate face față acestor elemente refractare, dacă ele sunt capabile să acționeze fără o intervenție din exterior. În primele confruntări din România dintre români și bolșevici, aceste grupări s-au dovedit a fi prost organizate din punct de vedere militar, s-au arătat dispuse să se predea de bunăvoie, iar din perspectiva românilor, reprezintă o garanție a unei finalizări rapide și de succes a crizei. Cu toate acestea, capacitatea României de a rezista la o ofensivă generală a bolșevicilor din Rusia și la o posibilă reluare a campaniei austro-germane este o altă problemă și trebuie discutată ulterior.

 

„Implicarea” românească în Rusia

A doua acuzație adusă de Troțki la adresa României este aceea că românii s-au aliat cu elemente care lucrează chiar împotriva Revoluției Rusești din Rusia. El face aluzie la înțelegerea dintre guvernul român și Rada din Ucraina, precum și la acțiunea românilor în Basarabia. În privința primului punct, este adevărat că românii au lucrat cu Rada prin intermediul generalului {cerbacev, care până zilele trecute, era recunoscut chiar și de guvernul bolșevic ca fiind comandantul-șef al frontului românesc. Este greu de spus în ce bază, chiar și bolșevicii, s-ar fi așteptat ca românii să facă altceva decât să coopereze cu generalul care se afla, chiar și formal, la comanda trupelor rusești din România. Autoritățile militare române și-au modelat în mod obligatoriu acțiunile după cele ale generalului {cerbacev. De exemplu, pe 8 decembrie, ei au luat parte la armistițiul general încheiat cu germanii, deși au subliniat faptul că la acea dată acest armistițiu nu avea nici o relevanță politică pentru ei și că nu sunt în măsură să participe la negocieri de pace, ce ar putea compromite guvernul român în ochii Aliaților. Armistițiul a fost prelungit până pe 14 ianuarie, acum fiind extins până pe 14 februarie. Prin intermediul generalului {cerbacev românii au ținut legătura cu Rada ucraineană. Probabil că ei sunt vinovați de faptul că au judecat greșit situația politică și nu s-au bazat pe fapte concrete în privința puterii Radei în Ucraina, și în același timp, nu au ținut cont de capacitatea Ucrainei de a mai continua războiul împotriva Puterilor Centrale. Totuși, ei nu pot fi criticați pentru o asemenea judecată greșită (dacă se dovedește greșită), din moment ce Puterile Centrale, și în special francezii, au, sau au avut aceleași păreri. Rada se bazează încă pe sprijinul armatei române; probabil că ar trebui să fie reticentă în a accepta invitațiile Radei de a avansa în teritoriul rusesc, excepție făcând momentul în care avansarea este dictată de nevoia urgentă de aprovizionare cu mâncare a depozitelor românești din Ucraina, în general, și regiunea Odessa în particular. Decizia în privința direcției ce va fi urmată trebuie să depindă de rezultatul operațiunilor militare îndreptate împotriva bolșevicilor.

 

Situația din Basarabia

O problemă mult mai urgentă este intervenția militară a românilor în Basarabia. În Rapoartele precedente a fost acordată o importanță sporită creșterii Mișcării Naționale Basarabene. În timpul lunii noiembrie această mișcare și-a concentrat eforturile pentru formarea unui guvern provizoriu numit Sfatul Țării, alcătuit din 150 de delegați din zone reprezentative ale ale țării. Bolșevicii critică acest grup, considerându-l a fi o Adunare Burgheză care nu reflectă dorințele țăranilor și ale clasei proletare, atitudinea lor față de grupare fiind practic identică cu cea făță de Rada ucraineană. Pe hârtie cel puțin, Sfatul este unul democratic; majoritatea delegaților sunt fie reprezentanți ai soldaților, fie reprezentanți ai țăranilor. De exemplu, soldații moldoveni din Basarbia au 36 de delegați; alte unități militare risipite în zonă au 8; Consiliul Țărănesc și-a ales 31. Celelalte naționalități din Basarabia sunt reprezentate în mod adecvat: ucrainenii 15, evreii 13, germanii 2, bulgarii și găgăuzii (tătari creștinizați) 5, polonezii, grecii și armenii, fiecare câte unul; restul sunt reprezentanți ai diferitelor Zemstve și societăți naționale din provincie. Totuși, Partidul Social Democrat și Partidul Social Revoluționar au câte un delegat, acesta fiind probabil motivul pentru care bolșevicii au atacat Sfatul, considerându-l un grup antirevoluționar. Ei refuză să recunoască un asemenea Sfat și vor negocia doar cu un guvern susținut de o Adunare Constituantă, ce se dorește a fi aleasă de sovieticii bolșevici. Pe 15 decembrie Sfatul a declarat că el reprezintă „Republica Moldova”, având libertate de acțiune până în momentul formării unei Republici Federale Ruse. Pe hârtie, programul lui este unul foarte avansat. Acesta urmărește realizarea unui vot universal, egal și proporțional; transferul pământului către țărani, fără a fi oferite compensații marilor proprietari; egalitatea tuturor naționalităților, credințelor și limbilor; „pacea fără anexări și încălcări ale principiului autodeterminării persoanelor, conform acordului cu Aliații și locuitorii Republicii Federale Ruse”. Răspunsul bolșevic ar fi că și Rada a făcut promisiuni similare, dar datorită sentimentelor democratice au protejat interesele marilor proprietari de pământ și ale burgheziei. Sfatul își rezervă puterea deplină în Basarabia până la alegeri și întrunirea Adunării Constituante. Executivul se numește „Consiliul General al Directorilor”, responsabil cu Sfatul Țării și este format din 10 miniștrii. Conform declarației acestora, problemele urgente de care se vor ocupa sunt suprimarea anarhiei, aprovizionarea țării și controlul mandatelor deputațilo. Ei au cerut intervenția armatelor române în Basarabia pentru a asigura rezolvarea primelor două obiective. Trupele bolșevice din Basarabia și din Moldova au jefuit populația și au întrerupt alimentarea cu hrană, iar asigurarea acesteia era atât în interesul României cât și al Basarabiei. Din moment ce Consiliul Basarabean are la dispoziție puține trupe (sub 40.000 sau poate chiar mai puțini soldați), nu este în măsură să rezolve această problemă. Conform cererii acestuia, o serie de divizii românești au ocupat diferite puncte din țară, în special Chișinău și Bolgrad. Cu toate acestea, în Basarabia mai există elemente bolșevice, iar poziția românilor nu este una sigură.

 

Troțki împotriva României

Ostilitățile dintre bolșevici și guvernul român au început în mod formal de pe 27 ianuarie (deja au avut loc lupte importante). Este destul de evident faptul că ele se vor acutiza înainte să se poată ajunge la un acord. Troțki a declarat că este convins – și avem toate motivele să presupunem că el chiar și-a făcut un scop din acestă convingere – că acționează împotriva unei „oligarhii a fărădelegii”, și că acționează în interesul populației române, vazută ca un întreg. Ca urmare, el speră ca intervenția va fi urmată de o răspândire a bolșevismului în rândul armatei române, asemănătoare cu cea din rândul armatei ucrainene. Aceasta este o variantă, care pare însă puțin probabilă. În primul rând, morala și disciplina armatei române este mai puterincă decât oricând, fiind puțin probabil ca acestea să poată fi răsturnate.

 

Românii – neinteresați de bolșevism

În al doilea rând, teoria pură a democrației sociale este practic necunoscută țăranilor români, în România nu există practic nici un oraș proletar, iar țăranii români sunt mult mai interesați în garantarea micilor proprietăți decât în introducerea sistem de stat comunist. În al treilea rând, vechea neîncredere și reticiență a României față de Rusia a fost atât de accentuată, în primul rând datorită tratamentului aplicat de guvernul țarist României, care, în mod corect sau eronat, este un act de credință față de fiecare român, iar în al doilea rând adandonul Rusiei revoluționare în privința sprijinului militar promis împotriva oricărui act de indisciplină din partea trupelor rusești din România, ca o contragreutate la orice propunere a guvernului bolșevic. Faptul că bolșevismul este de origine rusească este un argument împotriva succesului acestuia în România actuală. Ca urmare, este foarte probabil ca armata română să opună o rezistență puernică împotriva oricărei ofensive bolșevice. Mai mult, există motive să credem că ei vor avea succes în menținerea acestei rezistențe. Din punct de vedere disciplinar sunt mult mai bine organizați decât orice trupe bolșevice, iar la conducere se află lideri militari capabili. Există totuși și două puncte slabe în ceea ce îi privește: (1) Depozitarea alimentelor. Chiar cu rezervele de alimente pe care românii le-au asigurat Basarabiei, și având în vedere că din fericire, producția agricolă de anul trecut a fost una bună, este puțin probabil că românii vor avea suficiente resurse, fiind obligați să ocupe diferite zone din sudul Rusiei. Trebuie luat în calcul pericolul extinderii activității prea departe în teritoriul rusesc, deși, limitate la până la Odessa și la guvernul Kherson, aceasta ar putea fi sigură. (2) Refacerea la acest moment a ofensivei Austro-Germano-Bulgare împotriva lor. Este greu de spus dacă acest lucru este posibil sau probabil având în vedere situația internă, în special din Austro-Ungaria și Bulgaria, dar și din Germania, care pot încuraja refacerea unei campanii împotriva României, inacceptabilă pentru opinia publică. Totuși, dacă partidul militar din Germania este destul de puternic să ia o asemenea decizie și este în măsură să trimită suficiente trupe care să ducă la îndeplinire misiunea, românii se vor afla într-o poziție periculoasă. În acest caz, din moment ce asigurarea resurselor de hrană împotriva bolșevicilor este o chestiune vitală pentru români, este posibil ca aceștia să nu poată face față unei ofensive germane pe o scară largă. Ca urmare, conform politicii, o variantă ar fi ca ei să înceapă negocieri deschise cu Puterile Centrale; astfel se va câștiga timp și Puterile Antantei vor fi informate în legătură cu progresele negocierilor, putând fi obținute informații interesante. Este greu de văzut cum, după o capitulare completă a guvernului și armatei române, care ar fi rezulatatul unei înfrângeri clare, negocierile ar putea fi un succes. Chestiunea Dobrogei, statutul guvernului și armatei române, spre exemplu, se vor dovedi a fi probleme greu de rezolvat. Ca urmare, este posibil ca negocierile să se prelungească la nesfârșit, iar românii vor câștiga timp pentru a se putea apăra împotriva bolșevicilor, atât din punct de vedere militar cât și economic.

 

Speranțele românilor

La ora actuală, majoritatea românilor recunosc faptul că, datorită poziției lor izolate, este puțin probabil să primească asistență materială din partea Puterilor Vestice. Totuși, ei trăiesc cu speranța că aliatul lor, Antanta, va protesta puternic împotriva guvernului bolșevic, considerând că atitudinea sa la adresa României nu este rezonabilă; ei mai speră mai mult ca orice că se va face o declarație publică care să garanteze națiunii române, într-un mod mai categoric decât s-a făcut până acum, faptul că unirea într-un singur stat, așa cum se dorește, va fi dezbătută și susținută de Puterile Antantei. Un discurs recent al al președintelui Wilson a produs consternare în România, deși se crezuse că aspirațiile naționale ale României au fost complet abandonate. Un asemenea sprijin necondiționat în privința aspirațiilor juste ale României ar însemna mult mai mult decât orice ofertă venită din partea Puterilor Centrale; dar, dacă nu apare o astfel de pomisiune din partea Antantei, este greu de văzut cum ar putea fi convinsă România să continue să lupte, și să nu își lege viitorul politic și economic de după război de Puterile Centrale. Cel mai important lucru este menținerea moralului trupelor și populației române, acest lucru putând fi realizat doar prin asemena asigurări categorice, prin care să le garanteze soluții democratice la problemele lor naționale, și prin care să -i asigure că eforturile din trecut și viitor nu vor fi irosite.

 

Vezi Raportul serviciilor britanice

Coroana de oțel a României

Coroana de oţel a regilor României, acest simbol al independenţei şi al reîntregirii ţării, îşi are începuturile în anul 1881. În acel an, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a instituit o comisie în componenţa căreia, alături de Theodor Aman, se regăseau istoricii Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu.

Misiunea fundamentală a acelei comisii a fost aceea de a stabili forma pe care urmau să o primească însemnele regalităţii, inclusiv coroana regală. Ulterior, Theodor Aman a fost însărcinat cu desenarea coroanei şi sceptrului primului suveran al României; schiţa în tuş în care sunt reprezentate însemnele regalităţii se află în patrimoniul muzeului din Bucureşti care poartă numele artistului. Coroana de oțel a fost folosită pentru prima dată de Carol I cu prilejul încoronării ca rege şi a proclamării Regatului României în ziua de 10/22 mai 1881. Primul rege al României şi-a manifestat dorinţa ca această coroană să fie confecţionată la Arsenalul Armatei, din oţelul unuia dintre tunurile capturate de armata română în confruntarea cu trupele turceşti la Plevna, în anul 1877. Tunul era unul foarte modern pentru vremea sa, fiind de fabricaţie germană, marca Krupp.

”Cu mândrie dar primesc această Coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţii şi puterii României”
Regele Carol I, discursul de încoronare din 9/21 mai 1881

Coroana de oțel a României. Sursa foto

Coroana reginei Maria

Coroana reginei Maria a fost făcută la Paris, după proiectul unui român, din aur transilvănean, urmând modelul coroanelor bizantine ale soțiilor voievozilor din evul mediu.

Costin Petrescu s-a inspirat pentru proiectul acestei coroane din cea a doamnei Despina, soţia lui Neagoe Basarab, redată în detaliu pe fresca Mănăstirii de la Curtea de Argeş. Regina Maria şi-a dorit în mod special acest lucru deoarece dorea ca să poarte o coroană care să-i confere o aură medievală.

Simbolurile regalităţii sunt şi ele prezente pe coroană, apărând pe doi pandantivi laterali de inspiraţie bizantină, specifici diademelor bizantine, ambele având câte un scut heraldic: pe unul este reliefată în aur stema mică a Regatului României, iar pe celălalt – stema Casei de Edinburgh (pentru a indica originea reginei Maria). De cele două medalioane sunt prinse câte trei lanţuri, reprezentând boabe de grâu, simbol al fertilităţii, iar la capătul fiecărui lanţ se afla o cruce gamată, similară celei din partea superioară a coroanei. Crucea gamată stilizată reprezintă simboluri religioase cosmice străvechi, care se regăsesc adesea şi în arta populară românească.

Comanda pentru coroană a fost făcută de Parlamentul României, prin preşedintele Senatului – generalul Coandă, şi de colonelul Drosso – din partea regelui Ferdinand, pe data de 5 august 1921, în acest sens plătindu-se celebrei case de bijuterii Falize din Paris suma de 65.000 de franci; lucrarea a fost terminată în luna septembrie 1922.

Coroana reginei Maria este fabricată din aur masiv şi conţinea, în plus, pietre semipreţioase: turcoaze (16 bucăţi), ametiste (12 buc.), opaluri (68 buc.), chrysoprazuri (32 buc.), granate (16 buc.), plus indispensabila catifea. Coroana este decorată cu motive vegetale. Cântăreşte 1.854 de grame, are diametrul la bază de 17,5 cm şi înălţimea de 18 cm.

Coroana reginei Maria. Sursa foto