Ne cheamă Bălgradul! (Alba Iulia)

Notă de lectură: Bălgrad era denumirea arhaică a orașului Alba-Iulia (Bălgrad în slavă înseamnă ”Orașul Alb”, ”Alba”). Pentru lectura mai facilă a cititorului modern, am înlocuit toponimul Bălgrad cu forma actuală Alba Iulia.
„În zarea primenită de năpraznica furtună a sângelui, fulgeră. Fulgeră fără zăbavă. E spada însângerată încă a arhanghelului voievod Mihai Viteazul. Ea fulgeră de dincolo de moarte, din împărăţia veşniciei. Şi fulgerarea ei învăluie în lumina dumnezeiască toate olaturile locuite de români. Trezeşte simţiri necunoscute. Deşteaptă nădejdi amorţite de temere. Învie credinţe ferecate de slujile iadului. Îndeamnă la drum, la drumul de veşnică biruinţă, spre Bălgradul (Alba Iulia) lui atât de drag, la înfăptuirea visului mare şi sfânt, căruia dându-i măreaţa înfăţişare, s-a jertfit.

Alba Iulia, cetatea visurilor noastre de durere şi de biruitoare mângâiere Buciumul de chemare zguduie văzduhul. E buciumul craiului vestit al munţilor, al lui Iancu. Ea strânge colaboratorii lui Traian, vitejii legionari. Căci are multe nelegiuiri să răzbune: strălucirea plină de farmec de la Alba Iulia, risipită şi călcată în ţarină pe câmpia de ruşine a Turzii, sângele lui Horea, Cloşca şi Crişan, rupţi în faţa Albei pe înfiorătoarea roată a morţii de păgânească chinuire.
Da, Alba Iulia e cetatea visurilor noastre de durere şi de biruitoare mângâiere. În zile când tăcerea ne împreună ea zidurile temniţelor, când eram siliţi să ne înăbuşim simţirea şi oftarea, la tine falnica cetate îşi purta sufletul neamului, toată durerea lui adâncă şi toate visurile de sfielnică nădejde cari mai îndrăzneau sa-l îngâne. Când părinţii noştri erau siliţi «Să strige că durerea lor e raiul, că-s fericiţi, când li se fura graiul cel plin de zâmbet şi de suferinţi», tu sfântă cetate erai stanca de mântuire a credinţei lor. Ca din chinurile uriaşe ale celor sfîşiaţi pe roată ş-a împletit o sfântă melodie ce le întărea auzul: imnul îngeresc pentru înfăptuirea idealului;şi prin trupurile lor sfâşiate, îmbucătăţite, întrezăreau argintata veşnicie a neamului, care creşte pentru a se uni la plinirea vremii, clădind împărăţia visată la gurile albastrei Dunări, de cântăreţul strămoş Ovid. Noi, drumeţii suferinţelor mari, am ajuns plinirea vremii. Dreptatea lui Dumnezeu e cu noi şi răsplata lui sfântă.

Ne cheamă Alba. Duhul drepţilor vlădiei şi al sfinţilor mucenici ne călăuzeşte în drumul spre praznicul mult aşteptat. Suferinţele ne chezăşuieşte îndreptăţirea praznicului. Să ne arătăm vrednici de jertfa cea cu bună mireasmă! Cu sufletul curăţit de orice patimă să ne apropiem de sfânta cetate, înfăptuind aici nădejdea şi visul de mântuire care i-a întărit în voinţa de a suporta chinurile păgâne. Să luăm duh sfânt şi să strigăm – răzbunând pe Mihai, Horea, Crişan şi Iancu – ne alipim cu toţii la falnicul regat România liberă”. Ne cheamă Alba Iulia. Să mergem fraţilor!“

Astfel a sunat manifestul de la Sibiu din 29 noiembrie 1918, prin care românii au fost chemați la Alba-Iulia să-și exprime voința națională. Și au venit. S-au adunat acolo a doua zi…
Pe 1 decembrie.
0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *