A fost România Mare un eșec?

”România Mare și noua normalitate interbelică” a fost prezentarea susținută de profesorul Paul E. Michelson la Ateneul Român în cadrul conferinței ”România și evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desăvârșirea Marii Uniri și întregirea României” organizată de Academia Română.

Paul E. Michelson și-a împărțit analiza a ceea ce a reușit România după anul 1918 din patru puncte de vedere: politic, etnic, economic și internațional. Concluzia? România unită de după 1918 are o imagine sumbră, în ciuda câtorva pete luminoase și a faptului că, după cum profesorul Michelson admite, a fost o sarcină formidabilă unificarea a patru provincii cu tradiții și norme administrative diferite într-un stat coerent.

Democrație în mediu terorist

Din punct de vedere politic Paul E. Michelson subliniază deficitul democratic al României de după 1918. În ciuda reformei constituționale care a acordat dreptul de vot universal bărbaților, rezultatul participării la viața politică a fost unul sub semnul întrebării. Legile electorale au denaturat speranțele politice postbelice, iar viața politică românească a continuat să aibă o constituție clientelară.

Ceea ce pierde din vedere Paul E. Michelson în caracterizarea vieții politice românești interbelice (de altfel pertinentă) sunt condițiile care au definit această evoluții. Pe de o parte sunt condițiile factuale interne: în 1918 nu se împlinise încă un secol de la declanșarea procesului de modernizare a României, de la mișcarea pașoptistă răspunzătoare de această reorientare majoră în momentul creării României Mari abia se ajunsese la a doua generație de politicieni – lucru vizibil în ”dinastia” Brătienilor. Două generații pentru includerea unei populații predominant agrare într-un sistem politic constituțional sunt în mod evident insuficiente, ca să nu amintim de faptul că această includere este strict condiționată de procesul de alfabetizare generală a populației demarat cu doar o generație în urmă față de perioada la care ne referim.

Altă condiționare extrem de strictă a fost mediul internațional în care s-a mișcat România în primul deceniu interbelic, care la rândul său a avut profunde consecințe asupra politicii interne. Conform vocabularului zilelor noastre, între anii 1917 – 1924 autoritățile române s-au confruntat continuu cu o serie de atacuri teroriste concepute și coordonate de Uniunea Sovietică. Denumirea moscovită folosită era ”export de revoluție”, însă în realitate a fost vorba de sponsorizarea unui val de atacuri teroriste. Clasa politică românească – mai ales după experiențele cu bolșevicii de la Iași din 1917-1918 – a rămas extrem de precaută. Rămâne de discutat cât de bine calibrate și adaptate au fost mijloacele și metodele folosite de autorităților române pentru combaterea acestui val terorist.

Lipsesc studiile și cercetările aprofundate, însă și extremismul de dreapta din România lasă impresia unui import de natură estică, nu sunt îndeajuns de bine elucidate relațiile lui A.C. Cuza de la Iași cu Sutele Negre țariste de la Chișinău, mai ales cu Pavel Crușevan, cel care a publicat celebrele ”Protocoale ale Înțelepților Sionului”. Clasa politică românească s-a adaptat unor condiții permanent ostile, iar tentația totalitară – prizabilă în Europa acelor ani – a fost evitată până în ultimul moment.

Dialogul surzilor

În ceea ce privește relațiile inter-etnice cu minoritățile naționale intrate în componența României Mari (”nodul gordian al politicii interbelice românești”) Paul E. Michelson arată că ”noua normalitate” nu a satisfăcut pe nimeni. Principala problemă ar fi fost reprezentată de faptul că soluționarea problemelor etnice a rămas în mâinile politicienilor din Vechiul Regat, care aveau o sensibilitate scăzută față de acest gen de probleme.

Exportul de violență al vecinilor nu s-a rezumat doar la celulele teroriste bolșevice exportate de Moscova – în Cadrilater bandele de comitagii bulgari au întreprins o mulțime de acțiuni violente, iar în Transilvania serviciile de informații interbelice descopereau frecvent depozite de armament, muniție și explozibili ale grupărilor extremiste maghiare.

Problema relațiilor interetnice din România nu a fost de fapt o problemă internă: Bulgaria, Ungaria și Uniunea Sovietică nu au acceptat noua ordine europeană stabilită prin tratatele de pace de la Paris. La aceasta se adaugă susținerea materială și ideologică acordată de Uniunea Sovietică permanent oricăror tendințe separatiste ale minorităților etnice din România și înrolarea unor membri din rândurile acestor minorități în mișcarea bolșevică – urmărind scopuri strict naționale sub umbrela unui fals internaționalism.

Totuși există un exemplu de colaborare bazat pe dialog al autorităților române și anume cu minoritatea germană – asta însă până în momentul transferului ideologie naziste în această comuntate. Nu doar cauzele externe au determinat politica română față de minoritățile naționale, însă pe lângă factorii deja amintiți aici mai trebuie subliniat faptul că sistemul juridic internațional din perioada interbelică abia începea să își definească normele și principiile privind protecția minorităților naționale, o evoluție care este încă în dezbatere la un secol de când a început. În lipsa unui aparat juridic coerent la nivel internațional ar fi destul de greu să li se pretindă politicienilor români de acum 100 de ani să găsească soluții model, asta ca să nu amintim de situația minorităților naționale din aceeași epocă din alte țări.

Dezvoltare economică în vremea crizei

Din punct de vedere economic Paul E. Michelson condamnă în primul rând reforma agrară care a fost dictată de rațiuni politice, fără să le ia în considerare pe cele economice. Problema a fost sesizată și dezbătută în epocă – însă promisiunea reformei agrare a fost cea care a menținut loialitatea și disciplina soldaților români în anii 1917-1918, în plin asalt bolșevic. Reformele agrare au fost încărcate de violență peste tot în lume – de la revoluția industrială din Anglia, la westernurile americane până la colectizarea forțată sovietică. Reforma agrară reală din România a fost amânată – împropietărirea cu loturi de subzistență a fost văzută ca un pas intermediar până la demararea unei industrializări capabile să preia surplusul de forță de muncă din mediul rural.

Referitor la industrializarea românească interbelică Paul E. Michelson are o opinie fermă: politica protecționistă a liberalilor din primul deceniu interbelic nu a făcut altceva decât să întârzie dezvoltarea. Industrializarea interbelică a României a fost marcată de dificultatea realizării unor importuri tehnologice. Lipsește o istorie economică a României coerentă și completă a perioadei interbelice, au fost analizate în detaliu anumite ramuri sau anumite dezvoltări, fără a fi însă puse față în față într-un cadrude ansamblu. Chiar și așa, din ceea ce avem se desprinde efortul permanent al industriașilor români – și eșecurile lor repetate! – de a realiza acorduri pentru importuri tehnologice și clădirea unor industrii locale, cu câteva excepții.

Dincolo de acești factori trebuie să revenim la mediul internațional – criza globală interbelică a fost un șoc mai degrabă politic decât economic pentru România. Contractarea piețelor internaționale și dispariția valutelor liber convertibile au aruncat țările est-europene în brațele Reichului nazist. Paradoxul României (dar și al Poloniei, Cehiei și Serbiei) a fost că a fost pusă în fața unei misiuni imposibile: să mențină o alianță politică cu Franța și Marea Britanie în condițiile dependenței economice față de Germania nazistă. Dezvoltarea economică și industrializarea deveneau vise de neatins în aceste condiții.

Relațiile internaționale și imperiile totalitare

Paul E. Michelson apreciază că principiile wilsoniene privind dreptul națiunilor la autodeterminare au creat un paradox: un prim experiment de guvernare la nivel internațional care a dus la exacerbarea naționalismelor. Aici eșecul României nu este unul propriu – pe parcursul întregii perioade interbelice diplomația de la București și-a păstrat coerența în ceea ce privește aderența la principiile Ligii Națiunilor. Când sistemul internațional de garanții s-a făcut praf și pulbere în Europa a intrat și România în derivă – alături de toate țările europene. Mari puteri precum Marea Britanie și SUA și-au putut permite aderența consecventă la un set de principii în baza forței de care dispuneau – dar și pentru ele Al Doilea Război Mondial a fost un efort supraomenesc. Soarta României în mediul internațional a fost aceeași cu cea a celorlalte țări est-europene: prinse în capcane dintre cele două totalitarisme, Uniunea Sovietică și Germania nazistă.

Experiența românească de după Al Doilea Război Mondial arată că nu este suficientă adoptarea unor principii – regiunea est-europeană are nevoie de un set de garanții externe sub o umbrelă de securitate. ”Pacea sovietică” a generat o serie de acumulări – bazate pe o ideologie eronată și principii care s-au dovedit la fel de eronate, însă acumulările nu pot fi negate. ”Pacea euro-atlantică” pe parcursul ultimei generații de asemenea se dovedește funcțională, deși la scară istorică durează de prea puțin timp pentru a putea sesiza dezvoltările cu efect pe termen lung. De fapt istoria noastră nu este altceva decât un efort continuu de adaptare a României la condițiile interne și externe, mijloacele și metodele aplicate fiind influențate de nivelul cunoașterii și de intenția de a asigura o guvernare pe cât posibil eficientă. Facem ce știm și ce putem, nimic mai mult, nimic mai puțin.

1 răspunde

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *